Povestea literelor prietenoase

Povestea literelor prietenoase

          Se auzi clopoţelul şi Ionuţ răsuflă uşurat. Nu-i venea să creadă că şi de data aceasta scăpase ca prin urechile acului. Doamna învăţătoare nu apucase să treacă pe la banca lui să-i verifice caietul. Dacă s-ar fi întâmplat asta, cu siguranţă l-ar fi mustrat grozav. Şi n-ar fi suportat una ca asta...
          Toţi copiii o zbughiră gălăgioşi şi veseli pe uşă, afară în recreaţie. Numai Ionuţ rămăsese pironit în bancă., spijinindu-şi capul în palme şi încruntându-se uşor.
          Încă îşi mai amintea cum se simţise în urmă cu două săptămâni, când doamna le aduseseră testele. Al lui era plin de linii roşii şi un mare semn de exclamare trona chiar în mijlocul foii. La început, se simţise ruşinat, apoi temător, gândindu-se la ce va spune mama, iar în cele din urmă simţi că explodează.
          Acum, uitându-se în caiet, aceeaşi furie îl cuprinse din nou. Simţea că tot trupul său devine un arc. Îi venea să rupă caietul şi să fugă departe, departe de şcoală. De fapt, îşi spuse, şcoala îmi place. Şi doamna învăţătoare mi-e dragă şi colegii, orele de matematică şi cele de sport... Dar scrisul şi cititul îmi sunt imposibile. Literele astea!...Nu le suport şi ele trebuie să dispară!
          Era atât de furios, încât îl podidi plânsul. O lacrimă i se scurse lin pe obraz şi căzu pe foaia plină de semne.
          - Hei, noi nu ştim să înotăm ! strigă în glumă cineva.
          - Of, mi s-au lăbărţat bastonaşele, se plângea altcineva.
          Ionuţ făcu ochii mari şi văzu o literă ce părea că se scutură, ca un căţeluş după ploaie.
          - Cum, tu poţi vorbi? întrebă mirat Ionuţ.
          - Bineînţeles! Aici, în lumea literelor, se poate orice. Vino şi tu să te joci cu noi!
          - Cu voi nu mă joc! Sunteţi rele şi complicate. Mereu vă încurc şi din cauza voastră sunt pedepsit.     Trebuie să dispăreţi! Nu suport să vă văd şi nu vă înţeleg! Pentru mine scrisul şi cititul sunt cele mai imposibile lucruri din viaţa mea! Dacă voi aţi dispărea, pur şi simplu, viaţa mea ar fi frumoasă!
          În semn de protest, Ionuţ îşi strănse pumnişorii şi-şi încruntă sprâncenele. Ba mai mult, îşi încrucişă şi mâinile pe piept.
           Di,di,di,di,di; le,le,le,le,le, se auzi ca un fel de râset copilăresc. Pesemne că literele râdeau pe limba literelor.
          - Acum eşti prea furios ca să-ţi dai seama că nu e deloc aşa. Dacă ai lăsa furia deoparte, ai vedea şi tu ce frumoasă e lumea noastră şi ce prietenii legăm una cu alta, noi literele. Ceea ce gândeşti tu acuma, te face să spui că tu n-o să reuşeşti niciodată să scrii sau să citeşti. Tu ai vrea să dispărem cu totul, în loc să te gândeşti că ai putea să te împrieteneşti cu noi.
          - Dar cum să fac asta ? întrebă neîncrezător Ionuţ. Voi cum v-aţi împrietenit unele cu altele?
          - Simplu! Uite: eu, litera O, mă împrietenesc cu litera M. Ionuţ văzu că O se lipeşte de M. Împreună avem ”prietenia” « OM ». M se poate lega şi de A şi împreună fac prietenia « MA ». Doi de « MA » vor face un cuvânt frumos « MAMA ». Şi tot aşa... Toate cuvintele sunt formate din prieteniile literelor. Tu erai prea nerăbdător să le scrii şi apoi prea furios că greşesti ca să vezi farmecul jocului. Literă cu literă ne luăm de mânuţe - sau de bastonaşe - şi formăm cuvinte. Cuvintele se aşează într-o anumită ordine şi formează propoziţii. Mai apoi, jocul se complică şi aşa apar textele, poveştile… Nu e greu! Furia nu te ajută la nimic. Perseverenţa, da!
           - Pare distractiv, recunoscu cu jumătate de gură Ionuţ. Dar, dacă încurc jocul? Doamna învăţătoare va corecta cu roşu în caiet şi asta mă va înfuria iar.
           -Toţi copiii au emoţii când ajung la şcoală şi învaţă să scrie, îi spuse o literă mai elegantă. Unora le vine uşor, altora mai greu. Alţii mai greşesc şi ne şterg cu radiera, dar noi nu ne supărăm. Important e să nu se dea bătuţi şi să înţeleagă că noi, literele, vrem să fim prietene cu toţi copiii. Şi tu te poţi împrieteni, pe rând, cu toate literele. Iar dacă greşeşti, nu-i o catastrofă, gândeşte-te că o poţi lua de la capăt şi că te poţi strădui mai mult.
          Lui Ionuţ i se lumină faţa. Carevasazică, nu e chiar aşa de greu, îşi spuse în sinea lui. Iar dacă voi mai greşi pe ici pe colo, mă pot supăra niţel, dar important e să nu mă infurii şi să merg mai departe. Mă pot corecta, mă pot strădui mai mult! E mai bine să mă împrietenesc cu literele, decât sa fiu furios pe ele, gândi el.
          Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, literele săltăreţe se grupară într-un zâmbet larg şi ghiduş. Ştiau că de acum încolo Ionuţ le va fi un prieten drag. Văzându-le, Ionuţ nu se putu abţine să nu zâmbească la rându-i. Se simţea senin şi încrezător. Şi-i plăcea asta.
          Pauza se terminase, iar copiii năvăliră nerăbdători în clasă. Începea ora de matematică, preferata lui. Dar Ionuţ ştia că şi dacă ar fi avut citire s-ar fi descurcat. Doar avea prieteni de nădejde ! Înţelegea acum că nu greşelile ne definesc, ci modul în care ne gândim și reacţionăm la ele. Acum am alte gânduri, îşi spuse, iar el era hotărât să nu mai lase gândurile acelea urâte să-i dea târcoale.
          - Vă mulţumesc, litere dragi! M-aţi ajutat enorm, şopti el, înainte ca doamna învăţătoare să scrie primul exerciţiu pe tablă.

                                                                                      Profesor logoped: Alexandra Marinela Groza

Fișiere atașate