Povestea lui Harap Alb

Povestea lui Harap Alb

de Ion Creangă

          Amu cica era odata într-o tara un crai, care avea trei feciori. Si craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împarat într-o alta tara, mai departata. Si împaratul, fratele craiului, se numea Verde-împarat; si împaratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Multi ani trecura la mijloc de când acesti frati nu mai avura prilej a se întâlni amândoi. Iara verii, adica feciorii craiului si fetele împaratului, nu se vazuse niciodata de când erau ei.
           Si asa veni împrejurarea de nici împaratul Verde nu cunostea nepotii sai, nici craiul nepoatele sale: pentru ca tara în care împaratea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pamântului, si craia istuilalt la o alta margine. Si apoi, pe vremile acelea, mai toate tarile erau bântuite de razboaie grozave, drumurile pe ape si pe uscat erau putin cunoscute si foarte încurcate si de aceea nu se putea calatori asa de usor si fara primejdii ca în ziua de astazi. Si cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus ramânea pâna la moarte.
         Dar ia sa nu ne departam cu vorba si sa încep a depana firul povestii.
          Amu cica împaratul acela, aproape de batrânete, cazând la zacare, a scris catre fratine-sau craiului, sa-i trimita grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoti, ca sa-l lase împarat în locul sau dupa moartea sa. Craiul, primind cartea, îndata chema tustrei feciorii înaintea sa si le zise:
          – Iaca ce-mi scrie frate-meu si mosul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împarati peste o tara asa de mare si bogata, ca aceea, are voie din partea mea sa se duca, ca sa împlineasca vointa cea mai de pe urma a mosului vostru.
          Atunci feciorul cel mai mare ia îndrazneala si zice:
          – Tata, eu cred ca mie mi se cuvine aceasta cinste, pentru ca sunt cel mai mare dintre frati; de aceea te rog sa-mi dai bani de cheltuiala, straie de primeneala, arme si cal de calarie, ca sa si pornesc, fara zabava.
          – Bine, dragul tatei, daca te bizuiesti ca-i putea razbate pâna acolo si crezi ca esti în stare a cârmui si pe altii, alege-ti un cal din herghelie, care-i vrea tu, ia-ti bani cât ti-or trebui, haine care ti-or placea, arme care-i crede ca-ti vin la socoteala si mergi cu bine, fatul meu.
          Atunci feciorul craiului îsi ia cele trebuitoare, saruta mâna tatâne-sau, primind carte de la dânsul catre împaratul, zice ramas bun fratilor sai si apoi încaleca si porneste cu bucurie spre împaratie.
Craiul însa, vrând sa-l ispiteasca, tace molcum si, pe înserate, se îmbraca pe ascuns într-o piele de urs, apoi încaleca pe cal, iese înaintea fecioru-sau pe alta cale si se baga sub un pod. Si când sa treaca fiu-sau pe acolo, numai iaca la capatul podului îl si întâmpina un urs mornaind. Atunci calul fiului de crai începe a sari în doua picioare, foraind, si cât pe ce sa izbeasca pe stapânu-sau. Si fiul craiului, nemaiputând struni calul si neîndraznind a mai merge înainte, se întoarna rusinat înapoi la tatu-sau. Pâna sa ajunga el, craiul pe de alta parte si ajunsese acasa, daduse drumul calului, îndosise pielea cea de urs si astepta acum sa vina fecioru-sau. Si numai iaca îl si vede venind repede, dar nu asa dupa cum se dusese.
          – Da’ ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, dupa cât stiu eu.
          – De uitat, n-am uitat nimica, tata, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a iesit înainte un urs grozav, care m-a vârât în toti sparietii. Si cu mare ce scapând din labele lui, am gasit cu cale sa ma întorc la d-ta acasa decât sa fiu prada fiarelor salbatice. Si de-acum înainte, duca-se, din partea mea, cine stie, ca mie unuia nu-mi trebuie nici împaratie, nici nimica; doar n-am a trai cât lumea, ca sa mostenesc pamântul.
           – Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatei. Se vede lucru ca nici tu nu esti de împarat, nici împaratia pentru tine; si decât sa încurci numai asa lumea, mai bine sa sezi departe, cum zici, caci, mila Domnului: "Lac de-ar fi, broaste sunt destule". Numai as vrea sa stiu, cum ramâne cu mosu-tau. Asa-i ca ne-am încurcat în slabaciune?
           – Tata, zise atunci feciorul cel mijlociu, sa ma duc eu, daca vrei.
           – Ai toata voia de la mine, fatul meu, dar mare lucru sa fie de nu ti s-or taia si tie cararile. Mai stii pacatul, poate sa-ti iasa înainte vreun iepure, ceva… si popâc! m-oi trezi cu tine acasa, ca si cu frate-tau, s-apoi atunci rusinea ta n-a fi proasta. Dar da, cearca si tu, sa vezi cum ti-a sluji norocul. Vorba ceea: "Fiecare pentru sine, croitor de pâine". De-i izbuti, bine-de-bine, iara de nu, au mai patit si alti voinici ca tine…
Atunci feciorul cel mijlociu, pregatindu-si cele trebuitoare si primind si el carte din mâna tata-sau catre împaratul, îsi ia ziua buna de la frati, si a doua zi porneste si el. Si merge, si merge, pâna se înnopteaza bine. Si când prin dreptul podului, numai iaca si ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de crai începe atunci a forai, a sari în doua picioare si a da înapoi. Si fiul craiului, vazând ca nu-i lucru de saga, se lasa si el de împaratie si, cu rusinea lui, se întoarce înapoi la tata-sau acasa. Craiul, cum îl vede, zice:
          – Ei, dragul tatei, asa-i ca s-a împlinit vorba ceea: "Apara-ma de gaini, ca de câini nu ma tem".
          – Ce fel de vorba-i asta, tata?! zise fiu-sau rusinat; la d-ta ursii se cheama gaini? Ba, ia acum cred eu fratine-meu, ca asa urs ostirea întreaga este în stare sa o zdrumice… Înca ma mir cum am scapat cu viata; lehamite si de împaratie si de tot, ca doar, slava Domnului, am ce mânca la casa d-tale.
          – Ce mânca vad eu bine ca ai, despre asta nu e vorba, fatul meu, zise craiul posomorât, dar ia spuneti-mi: rusinea unde o puneti? Din trei feciori câti are tata, nici unul sa nu fie bun de nimica?!
Apoi, drept sa va spun, ca atunci degeaba mai stricati mâncarea, dragii mei… Sa umblati numai asa, frunza frasinelului, toata viata voastra si sa va laudati ca sunteti feciori de crai, asta nu miroase a nas de om… Cum vad eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastra; la sfântul Asteapta s-a împlini dorinta lui. Halal de nepoti ce are! Vorba ceea:
     La placinte, înainte
     Si la razboi, înapoi.
     Fiul craiului cel mai mic, facându-se atunci ros cum îi gotca, iese afara în gradina si începe a plânge în inima sa,     lovit fiind în adâncul sufletului de apasatoarele cuvinte ale parintelui sau. Si cum sta el pe gânduri si nu se dumerea ce sa faca pentru a scapa de rusine, numai iaca se trezeste dinaintea lui cu o baba gârbovita de batrânete, care umbla dupa milostenie.
          – Da’ ce stai asa pe gânduri, luminate craisor? zise baba; alunga mâhnirea din inima ta, caci norocul îti râde din toate partile si nu ai de ce fi suparat. Ia, mai bine miluieste baba cu ceva.
          – Ia lasa-ma-ncolo, matusa, nu ma supara, zise fiul craiului; acum am altele la capul meu.
          – Fecior de crai, vedea-te-as împarat! Spune babei ce te chinuieste; ca, de unde stii, poate sa-ti ajute si ea ceva.
           – Matusa, stii ce? Una-i una si doua-s mai multe; lasa-ma-n pace, ca nu-mi vad lumea înaintea ochilor de necaz.
           – Luminate craisor, sa nu banuiesti, dar nu te iuti asa de tare, ca nu stii de unde-ti poate veni ajutor.
           – Ce vorbesti în dodii, matusa? Tocmai de la una ca d-ta ti-ai gasit sa astept eu ajutor?
           – Poate ti-i desant de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate craisor! Cel-de-sus varsa darul sau peste cei neputinciosi; se vede ca asa place sfintiei-sale. Nu cauta ca ma vezi gârbova si stremturoasa, dar, prin puterea ce-mi este data, stiu dinainte ceea ce au de gând sa izvodeasca puternicii pamântului si adeseori râd cu hohot de nepriceperea si slabiciunea lor. Asa-i ca nu-ti vine a crede, dar sa te fereasca Dumnezeu de ispita! Caci multe au mai vazut ochii mei de-atâta amar de veacuri câte port pe umerii acestia. Of! craisorule! crede-ma, ca sa aibi tu puterea mea, ai vântura tarile si marile, pamântul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite asa, pe degete, si toate ar fi dupa gândul tau. Dar uite ce vorbeste gârbova si neputincioasa! Iarta-ma, Doamne, ca nu stiu ce mi-a iesit din gura! Luminate craisor, miluieste baba cu ceva!
          Fiul craiului, fermecat de vorbele babei, scoate atunci un ban si zice:
           – Tine, matusa, de la mine putin si de la Dumnezeu mult., De unde dai, milostivul Dumnezeu sa-ti dea, zise baba, si mult sa te înzileasca, luminate craisor, ca mare norocire te asteapta. Putin mai este, si ai sa ajungi împarat, care n-a mai stat altul pe fata pamântului asa de iubit, de slavit si de puternic. Acum, luminate craisor, ca sa vezi cât poate sa-ti ajute milostenia, stai linistit, uita-te drept în ochii mei si asculta cu luare-aminte ce ti-oi spune: du-te la tata-tau si cere sa-ti dea calul, armele si hainele cu care a fost el mire, si atunci ai sa te poti duce unde n-au putut merge fratii tai; pentru ca tie a fost scris de sus sa-ti fie data aceasta cinste. Tatu-tau s-a împotrivi si n-a vrea sa te lase, dar tu staruieste pe lânga dânsul cu rugaminte, ca ai sa-l îndupleci. Hainele despre care ti-am vorbit sunt vechi si ponosite, si armele ruginite, iara calul ai sa-l poti alege punând în mijlocul hergheliei o tava plina cu jaratic, si care dintre cai a veni la jaratic sa manânce, acela are a te duca la împaratie si are sa te scape din multe primejdii. Tine minte ce-ti spun eu, ca poate sa ne mai întâlnim la vrun capat de lume: caci deal cu deal se ajunge, dar înca om cu om!
          Si pe când vorbea baba aceste, o vede învaluita într-un hobot alb, ridicându-se în vazduh, apoi înaltându-se tot mai sus, si dupa aceea n-o mai zari defel. Atunci o înfiorare cuprinde pe fiul craiului, ramânând uimit de spaima si mirare, dar pe urma, venindu-i inima la loc si plin de încredere în sine ca va izbuti la ceea ce gândea, se înfatisaza înaintea tata-sau, zicând:
          – Da-mi voie ca sa ma duc si eu pe urma fratilor mei, nu de alta, dar ca sa-mi încerc norocul. Si ori oi putea izbuti, ori nu, dar îti fagaduiesc dinainte ca, odata pornit din casa d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce, sa stiu bine ca m-oi întâlni si cu moartea în cale.
          – Lucru negândit, dragul tatei, sa aud asa vorbe tocmai din gura ta, zise craiul. Fratii tai au dovedit ca nu au inima într-însii, si din partea lor mi-am luat toata nadejdea. Doar tu sa fii mai viteaz, dar parca tot nu-mi vine a crede. Însa, daca vrei si vrei numaidecât sa te duci, eu nu te opresc, dar mi-i nu cumva sa te întâlnesti cu scârba în drum si sa dai si tu cinstea pe rusine, c-apoi atunci curat îti spun ca nu mai ai ce cauta la casa mea.
          – Apoi da, tata, omul e dator sa se încerce. Am sa pornesc si eu într-un noroc si cum a da Dumnezeu! Numai, te rog, da-mi calul, armele si hainele cu care ai fost d-ta mire, ca sa ma pot duce.
Craiul, auzind aceasta, parca nu i-a prea venit la socoteala si, încretind din sprâncene, a zis:
          – Hei, hei! dragul tatei, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cântecul cela:
Voinic tânar, cal batrân,
Greu se-ngaduie la drum!
           D-apoi calul meu de pe atunci cine mai stie unde i-or fi putrezind ciolanele! Ca doar nu era sa traiasca un veac de om! Cine ti-a vârât în cap si una ca aceasta, acela înca-i unul… Ori vorba ceea: Pesemne umbli dupa cai morti sa le iei potcoavele.
          – Tata, atâta cer si eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi traind calul, ori ca n-a fi traind, aceasta ma priveste pe mine; numai vreau sa stiu daca mi-l dai ori ba.
          – Din partea mea, dat sa-ti fie, dragul tatei, dar mi-i de-a mirarea de unde ai sa-l iei, daca n-are fiinta pe lume.
          – Despre aceasta nu ma plâng eu, tata, bine ca mi l-ai dat; de unde-a fi, de unde n-a fi, daca l-oi gasi, al meu sa fie.
          Si atunci, odata se suie în pod si coboara de-acolo un capastru, un frâu, un bici si o sa, toate colbaite, sfarogite si vechi ca pamântul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiriu niste straie foarte vechi, un arc, niste sageti, un palos si un buzdugan, toate pline de rugina, si se apuca de le grijeste bine si le pune deoparte. Pe urma umple o tava cu jaratic, se duce cu dânsa la herghelie si o pune jos între cai. Si atunci, numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o rapciuga de cal, grebanos, dupuros si slab, de-i numarai coastele; si venind de-a dreptul la tava, apuca o gura de jaratic. Fiul craiului îi si trage atunci cu frâul în cap, zicând:
          – Ghijoaga urâcioasa ce esti! din toti caii, tocmai tu te-ai gasit sa manânci jaratic? De te-a împinge pacatul sa mai vii o data, vai de steaua ta are sa fie!
          Apoi începe a purta caii încolo si încoace, si numai iaca slabatura cea de cal iar se repede si apuca o gura de jaratic. Fiul craiului îi mai trage si atunci un frâu în cap, cât ce poate, si apoi iar începe a purta caii de colo pâna colo, sa vada, nu cumva a veni alt cal sa manânce jaratic. Si numai iaca, si a treia oara, tot gloaba cea de cal vine si începe a mânca la jaratic, de n-a mai ramas. Atunci fiul craiului, mânios, îi mai trage un frâu, iar cât ce poate, apoi îl prinde în capastru si, punându-i frâul în cap, zice în gândul sau: "Sa-l iau, ori sa-i dau drumul? Ma tem ca m-oi face de râs. Decât cu asa cal, mai bine pedestru".
          Si cum sta el în cumpene, sa-l ia, sa nu-l ia, calul se si scutura de trei ori, si îndata ramâne cu parul lins-prelins si tânar ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toata herghelia. Si apoi, uitându-se tinta în ochii fiului de crai, zice:
          – Sui pe mine, stapâne, si tine-te bine! Fiul craiului, punându-i zabala în gura, încaleca, si atunci calul odata zboara cu dânsul pâna la nouri si apoi se lasa în jos ca o sageata. Dupa aceea mai zboara înca o data pâna la luna si iar se lasa în jos mai iute decât fulgerul. Si unde nu mai zboara si a treia oara pâna la soare si, când se lasa jos, întreaba:
          – Ei, stapâne, cum ti se pare? Gândit-ai vrodata ca ai sa ajungi: soarele cu picioarele, luna cu mâna si prin nouri sa cauti cununa?
         – Cum sa mi se para, dragul meu tovaras? Ia, m-ai bagat în toate grozile mortii, caci, cuprins de ameteala, nu mai stiam unde ma gasesc si cât pe ce erai sa ma prapadesti.
          – Ia, asa am ametit si eu, stapâne, când mi-ai dat cu frâul în cap, sa ma prapadesti, si cu asta am vrut sa-mi rastorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. Acum cred ca ma cunosti si de urât si de frumos, si de batrân si de tânar, si de slab si de puternic; de-aceea ma fac iar cum m-ai vazut în herghelie, si de-acum înainte sunt gata sa te întovarasesc oriunde mi-i porunci, stapâne. Numai sa-mi spui dinainte cum sa te duc: ca vântul ori ca gândul?
          – De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prapadi, iar de mi-i duce ca vântul, tu mi-i folosi, calutul meu, zise fiul craiului.
          – Bine, stapâne. Acum sui pe mine fara grija si hai sa te duc unde vrei.
          Fiul craiului, încalecând, îl netezeste pe coama si zice:, Hai, calutul meu! Atunci calul zboara lin ca vântul, si când vântul a aburit, iaca si ei la crai în ograda au sosit.
          – Bun sosit la noi, voinice! zise craiul, cam cu jumatate de gura. Dar aista cal ti l-ai ales?
          – Apoi da, tata, cum a dat târgul si norocul; am de trecut prin multe locuri si nu vreau sa ma ia oamenii la ochi. M-oi duce si eu cât calare, cât pe jos, cum oi putea.
           Si zicând aceste, pune tarnita pe cal, anina armele la oblânc, îsi ia merinde si bani de ajuns, schimburi în desagi si o plosca plina cu apa. Apoi saruta mâna tata-sau, primind carte de la dânsul catre împaratul, zice ramas bun fratilor sai si a treia zi catre seara porneste si el, mergând din pasul calului. Si merge el, si merge, pâna se înnopteaza bine. Si, prin dreptul podului, numai iaca îi iese si lui ursul înainte, mornaind înfricosat. Calul atunci da navala asupra ursului, si fiul craiului, ridicând buzduganul sa dea, numai iaca ce aude glas de om zicând:
          – Dragul tatei, nu da, ca eu sunt. Atunci fiul craiului descaleca, si tata-sau, cuprinzându-l în brate, îl saruta si-i zice:
          – Fatul meu, bun tovaras ti-ai ales; de te-a învatat cineva, bine ti-a priit, iara de-ai facut-o din capul tau, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, ca tu esti vrednic de împarat. Numai tine minte sfatul ce-ti dau: în calatoria ta ai sa ai trebuinta si de rai, si de buni, dar sa te feresti de omul ros, iara mai ales de cel spân, cât îi putea; sa n-ai de-a face cu dânsii, caci sunt foarte sugubeti. Si, la toata întâmplarea, calul, tovarasul tau, te-a mai sfatui si el ce ai sa faci, ca de multe primejdii m-a scapat si pe mine în tineretile mele! Na-ti acum si pielea asta de urs, ca ti-a prinde bine vreodata.
          Apoi, dezmierdând calul, îi mai saruta de câteva ori pe amândoi si le zice:
          – Mergeti în pace, dragii mei. De-acum înainte, Dumnezeu stie când ne-om mai vedea!
Fiul craiului atunci încaleca, si calul, scuturându-se, mai arata-se o data tânar, cum îi placea craiului, apoi face o saritura înapoi si una înainte si se cam mai duc la împaratie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este. Si merg ei o zi, merg doua, si merg patruzeci si noua, pâna ce de la o vreme le intra calea în codru si atunci numai iaca ce le iese înainte un om spân si zice cu îndrazneala fiului de crai:
           – Bun întâlnisul, voinice! Nu ai trebuinta de sluga la drum? Prin locurile iestea e cam greu de calatorit singur; nu cumva sa-ti iasa vro dihanie ceva înainte si sa-ti scurteze cararile. Eu cunosc bine pe-aici, si poate mai încolo sa ai nevoie de unul ca mine.
          – Poate sa am, poate sa n-am, zise fiul craiului, uitându-se tinta în ochii Spânului, dar acum deodata ma las în voia întâmplarii, si apoi, dând pinteni calului, porneste.
          Mai merge el înainte prin codru cât merge, si, la o strâmtoare, numai iaca ce Spânul iar îi iese înainte, prefacut în alte straie, si zice cu glas subtiratic si necunoscut:
          – Buna calea, drumetule!, Buna sa-ti fie inima, cum ti-i cautatura, zise fiul craiului., Cât despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zise Spânul oftând… Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i stiuta; rogu-te, sa nu-ti fie cu suparare, drumetule, dar fiindca a venit vorba de-asa, îti spun, ca la un frate, ca din cruda copilarie slujesc prin straini, si încaltea nu mi-ar fi ciuda, când n-as vra sa ma dau la treaba, caci cu munca m-am trezit. Dar asa, muncesc, muncesc, si nu s-alege nimica de mine; pentru ca tot de stapâni calici mi-am avut parte. Si vorba ceea:    La calic slujesti, calic ramâi. Când as da odata peste un stapân cum gândesc eu, n-as sti ce sa fac sa nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuinta de sluga, voinice? Cum te vad, sameni a avea seu la rarunchi. De ce te scumpesti pentru nimica toata si nu-ti iei o sluga vrednica, ca sa-ti fie mâna de ajutor la drum? Locurile aiestea sunt sugubete; de unde stii cum vine întâmplarea, si, Doamne fereste, sa nu-ti cada greu singur.
          – Acum deodata înca tot nu, zise fiul craiului cu mâna pe buzdugan; m-oi mai sluji si eu singur, cum oi putea, si dând iar pinteni calului, porneste mai repede.
          Si mergând el tot înainte prin codri întunecosi, de la un loc se închide calea si încep a i se încurca cararile, încât nu se mai pricepe fiul craiului acum încotro sa apuce si pe unde sa mearga.
          – Ptiu, drace! iaca în ce încurcatura am intrat! Asta-i mai rau decât poftim la masa, zise el. Nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica. De ce mergi înainte, numai peste pustietati dai; parca a pierit samânta omeneasca de pe fata pamântului. Îmi pare rau ca n-am luat macar spânul cel de-al doilea cu mine. Daca s-a aruncat în partea mâne-sa, ce-i vinovat el? Tata asa a zis, însa la mare nevoie ce-i de facut? vorba ceea: Rau-i cu rau, dar e mai rau far’ de rau. Si tot horhaind el când pe o carare, când pe un drum parasit, numai iaca ce iar îi iese Spânul înainte, îmbracat altfel si calare pe un cal frumos, si, prefacându-si glasul, începe a caina pe fiul craiului, zicând:
          – Sarmane omule, rau drum ai apucat! Se vede ca esti strain si nu cunosti locurile pe aici. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a coborî priporul ista, ca erai prapadit. Ia, colo devale, în înfundatura ceea, un taur grozav la multi bezmetici le-a curmat zilele. Si eu, mai deunazi, cât ma vezi de voinic, de-abia am scapat de dânsul, ca prin urechile acului. Întoarce-te înapoi, ori, daca ai de dus înainte, ia-ti un ajutor pe cineva. Chiar si eu m-as tocmi la d-ta, daca ti-a fi cu placere. – Asa ar trebui sa urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ti-oi spune drept: tata mi-a dat în grija, când am pornit de-acasa, ca sa ma feresc de omul ros, iara mai ales de cel spân, cât oi putea; sa n-am de a face cu dânsii nici în clin, nici în mîneca; si daca n-ai fi spân, bucuros te-as tocmi.
          – Hei, hei! calatorule. Daca ti-i vorba de-asa, ai sa-ti rupi ciochinele umblând si tot n-ai sa gasesti sluga cum cauti d-ta, ca pe-aici sunt numai oameni spâni. S-apoi, când este la adicalea, te-as întreba: ca’ ce fel de zaticneala ai putea sa întâmpini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: ca de par si de coate-goale nu se plânge nimene. Si când nu sunt ochi negri, saruti si albastri! Asa si d-ta: multumeste lui Dumnezeu ca m-ai gasit si tocmeste-ma. Si daca-i apuca odata a te deprinde cu mine, stiu bine ca n-am sa pot scapa usor de d-ta, caci asa sunt eu în felul meu, stiu una si buna: sa-mi slujesc stapânul cu dreptate. Hai, nu mai sta la îndoiala, ca ma tem sa nu ne-apuce noaptea pe aici. Si când ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smârtogul ista îti duc vergile.
          – Apoi da, Spânule, nu stiu cum sa fac, zise fiul craiului. Din copilaria mea sunt deprins a asculta de tata si, tocmindu-te pe tine, parca-mi vine nu stiu cum. Dar, fiindca mi-au mai iesit pâna acum înainte înca doi spâni, si cu tine al treilea, apoi mai-mi vine a crede ca asta-i tara spânilor si n-am încotro; mort-copt, trebuie sa te iau cu mine, daca zici ca stii bine locurile pe aici.
          Si, din doua vorbe, fiul craiului îl tocmeste si dupa aceea pornesc împreuna sa iasa la drum, pe unde arata Spânul. Si mergând ei o bucata buna, Spânul se preface ca-i e sete si cere plosca cu apa de la stapânu-sau. Fiul craiului i-o da, si Spânul, cum o pune la gura, pe loc o si ia, otarându-se, si varsa toata apa dintr-însa. Fiul craiului zice atunci suparat:
          – Dar bine, Spânule, de ce te apuci? Nu vezi ca pe aici e mare lipsa de apa? Si pe arsita asta o sa ne uscam de sete.
          – Sa avem iertare, stapâne! Apa era bâhlita si ne-am fi putut bolnavi. Cât despre apa buna, nu va îngrijiti; acus avem sa dam peste o fântâna cu apa dulce si rece ca gheata. Acolo vom poposi putin, oi clatari plosca bine s-oi umple-o cu apa proaspata, ca sa avem la drum, caci mai încolo nu prea sunt fântâni, si, din partea apei, mi se pare ca i-om duce dorul. Si cârnind pe o carare, mai merg ei oleaca înainte, pâna ce ajung într-o poiana si numai iaca ce dau de o fântâna cu ghizdele de stejar si cu un capac deschis în laturi. Fântâna era adânca si nu avea nici roata, nici cumpâna, ci numai o scara de coborât pâna la apa.
           – Ei, ei! Spânule, acum sa te vad cât esti de vrednic, zise fiul craiului. Spânul atunci zâmbeste putin si, coborându-se în fântâna, umple întâi plosca si o pune la sold. Apoi, mai stând acolo în fund pe scara, aproape de fata apei, zice:
          – Ei, da’ ce racoare-i aici! "Chima raului pe malul pâraului!" Îmi vine sa nu mai ies afara. Dumnezeu sa usureze pacatele celui cu fântâna, ca bun lucru a mai facut. Pe arsitele ieste, o racoreala ca asta mult plateste!
Mai sede el acolo putin si apoi iese afara, zicând:, Doamne, stapâne, nu stii cât ma simtesc de usor; parca îmi vine sa zbor, nu altaceva! Ia vâra-te si d-ta oleaca, sa vezi cum ai sa te racoresti; asa are sa-ti vina de îndemâna dupa asta, de are sa ti se para ca esti usor cum îi pana…
          Fiul craiului, boboc în felul sau la trebi de aieste, se potriveste Spânului si se baga în fântâna, fara sa-i trasneasca prin minte ce i se poate întâmpla. Si cum sta si el acolo de se racorea, Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii, apoi se suie deasupra lui si zice cu glas rautacios:
          – Alelei! fecior de om viclean ce te gasesti; tocmai de ceea ce te-ai pazit n-ai scapat. Ei, ca bine mi te-am captusit! Acum sa-mi spui tu cine esti, de unde vii si încotro te duci, ca, de nu, acolo îti putrezesc ciolanele!
           Fiul craiului ce era sa faca? Îi spune cu de-amanuntul, caci, da, care om nu tine la viata înainte de toate?
          – Bine, atâta am vrut sa aflu din gura ta, pui de vipera ce mi-ai fost, zice atunci Spânul: numai cata sa fie asa, ca, de te-oi prinde cu oca mica, greu are sa-ti cada. Chiar acum as putea sa te omor, în voia cea buna, dar mi-i mila de tineretile tale… Daca vrei sa mai vezi soarele cu ochii si sa mai calci pe iarba verde, atunci jura-mi-te pe ascutisul palosului tau ca mi-i da ascultare si supunere întru toate, chiar si-n foc de ti-as zice sa te arunci. Si, de azi înainte, eu o sa fiu în locul tau nepotul împaratului, despre care mi-ai vorbit, iara tu, sluga mea; si atâta vreme sa ai a ma sluji, pâna când îi muri si iar îi învia. Si oriunde vei merge cu mine, nu care cumva sa blestesti din gura catre cineva despre ceea ce a urmat între noi, ca te-am sters de pe fata pamântului. Îti place asa sa mai traiesti, bine-de-bine; iara de nu, spune-mi verde în ochi, ca sa stiu ce leac trebuie sa-ti fac…
          Fiul craiului, vazându-se prins în cleste si fara nici o putere, îi jura credinta si supunere întru toate, lasându-se în stirea lui Dumnezeu, cum a vrea el sa faca. Atunci Spânul pune mâna pe cartea, pe banii si pe armele fiului de crai si le ia la sine; apoi îl scoate din fântâna si-i da palosul sa-l sarute, ca semn de pecetluire a juramântului, zicând:
          – De-acum înainte sa stii ca te cheama Harap-Alb; aista ti-i numele, si altul nu.
Dupa aceasta încaleca, fiecare pe calul sau, si pornesc, Spânul înainte, ca stapân, Harap-Alb în urma, ca sluga, mergând spre împaratie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.
Si merg ei, si merg, cale lunga sa le-ajunga, trecând peste noua mari, peste noua tari si peste noua ape mari, si într-o târzie vreme ajung la împaratie.
          Si cum ajung, Spânul se înfatisaza înaintea împaratului cu carte din partea craiului. Si împaratul Verde, citind cartea, arde de bucurie ca i-a venit nepotul, si pe data îl si face cunoscut curtii si fetelor sale, care îl primesc cu toata cinstea cuvenita unui fiu de crai si mostenitor al împaratului.
Atunci Spânul, vazând ca i s-au prins minciunile de bine, cheama la sine pe Harap-Alb si-i zice cu asprime:
          – Tu sa sezi la grajd nedezlipit si sa îngrijesti de calul meu ca de ochii din cap, ca de-oi veni pe-acolo si n-oi gasi trebile facute dupa plac, vai de pielea ta are sa fie. Dar pâna atunci, na-ti o palma, ca sa tii minte ce ti-am spus. Bagat-ai în cap vorbele mele?
          – Da, stapâne, zise Harap-Alb, lasând ochii în jos. Si, iesind, porneste la grajd. Cu asta a voit Spânul sa-si arate arama si sa faca pe HarapAlb ca sa-i ia si mai mult frica.
Fetele împaratului întâmplându-se de fata când a lovit Spânul pe Harap-Alb, li s-a facut mila de dânsul si au zis Spânului cu binisorul:
          – Vere, nu faci bine ceea ce faci. Daca este ca a lasat Dumnezeu sa fim mari peste altii, ar trebui sa avem mila de dânsii, ca si ei, sarmanii, sunt oameni!
           – Hei, dragele mele vere, zice Spânul cu viclenia lui obicinuita; d-voastra înca nu stiti ce-i pe lume. Daca dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâsiat pe om. Si trebuie sa stiti ca si între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc tinuti din frâu, daca ti-i voia sa faci treaba cu dânsii.
          Ei, apoi… zi ca nu-i lumea de-apoi! Sa te fereasca Dumnezeu când prinde mamaliga coaja. Vorba ceea:
Da-mi, Doamne, ce n-am avut,
Sa ma mier ce m-a gasit.
          Fetele atunci au luat alta vorba, dar din inima lor nu s-a sters purtarea necuviincioasa a Spânului, cu toate îndreptarile si înrudirea lui, pentru ca bunatatea nu are de-a face cu rautatea. Vorba ceea:
Vita-de-vie, tot în vie,
Iara vita-de-boz, tot ragoz.
          Si din ceasul acela au început a vorbi ele înde ele, ca Spânul defel nu samana în partea lor, nici la chip, nici la bunatate; si ca Harap-Alb, sluga lui, are o înfatisare mult mai placuta si seamana a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea ca Spânul nu le este var, si de aceea nu-l puteau mistui. Asa îl urâse ele de tare acum, ca, daca ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepadat de Spân ca de Uciga-l-crucea. Dar nu aveau ce se face de împaratul, ca sa nu-i aduca suparare.
           Amu, într-una din zile, cum sedea Spânul la ospat împreuna cu mosu-sau, cu verele sale si cu altii, câti se întâmplase, li s-au adus mai la urma în masa si niste salati foarte minunate. Atunci împaratul zice Spânului:
           – Nepoate, mai mâncat-ai salati de aceste de când esti?, Ba nu, mosule, zice Spânul; tocmai eram sa va întreb de unde le aveti, ca tare-s bune! O haraba întreaga as fi în stare sa manânc, si parca tot nu m-as satura.
            – Te crede mosul, nepoate, dar când ai sti cu ce greutate se capata! pentru ca numai în Gradina Ursului, daca-i fi auzit de dânsa, se afla salati de aceste, si mai rar om care sa poata lua dintr-însele si sa scape cu viata. Între toti oamenii din împaratia mea, numai un padurar se bizuieste la treaba asta. Si acela, el stie ce face, ce drege, de-mi aduce din când în când asa, câte putine, de pofta.
Spânul, voind sa piarda acum pe Harap-Alb cu orice pret, zise împaratului:
           – Doamne, mosule, de nu mi-a aduce sluga mea salati de aceste si din piatra seaca, mare lucru sa fie!
           – Ce vorbesti, nepoate! zise împaratul; unul ca dânsul, si înca necunoscator de locurile acestea, cum crezi ca ar putea face aceasta slujba? Doar de ti-i greu de viata lui.
          – Ia las’, mosule, nu-i duce grija; pun ramasag ca are sa-mi aduca salati întocmai ca aceste, si înca multe, ca stiu eu ce poate el.
          S-odata cheama Spânul pe Harap-Alb si-i zice rastit:, Acum degraba sa te duci cum îi sti tu si sa-mi aduci salati de aceste din Gradina Ursului. Hai, iesi repede si porneste, ca nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva sa faci de altfel, ca nici în borta soarecului nu esti scapat de mine!
          Harap-Alb iese mâhnit, se duce în grajd si începe a-si netezi calul pe coama, zicând:
          – Ei, calutul meu, când ai sti tu în ce necaz am intrat! Sfânt sa fie rostul tatâne-meu, ca bine m-a învatat! Asa-i ca, daca n-am tinut seama de vorbele lui, am ajuns sluga la dârloaga si acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, ca mi-i capul în primejdie?
           – Stapâne, zise atunci calul; de-acum înainte, ori cu capul de piatra, ori cu piatra de cap, tot atâta-i: fii odata barbat si nu-ti face voie rea. Încaleca pe mine si hai! Stiu eu unde te-oi duce, si mare-i Dumnezeu, ne-a scapa el si din aceasta!
          Harap-Alb, mai prinzând oleaca la inima, încaleca si se lasa în voia calului, unde vrea el sa-l duca.
Atunci calul porneste la pas, pâna ce iese mai încolo, ca sa nu-i vada nimene. Apoi îsi arata puterile sale, zicând:
          – Stapâne, tine-te bine pe mine, ca am sa zbor lin ca vântul, sa cutreieram pamântul. Mare-i Dumnezeu si mesteru-i dracul. Helbet! vom putea veni de hac si Spânului celuia, nu-i e vremea trecuta.
Si odata zboara calul cu Harap-Alb pâna la nouri; apoi o ia de-a curmezisul pamântului: pe deasupra codrilor, peste vârful muntilor, peste apa marilor si dupa aceea se lasa încet- încet într-un ostrov mândru din mijlocul unei mari, lânga o casuta singuratica, pe care era crescut niste muschi pletos de o podina de gros, moale ca matasa si verde ca buraticul.
           Atunci Harap-Alb descaleca, si spre mai mare mirarea lui, numai iaca îl întâmpina în pragul usii cersetoarea careia îi daduse el un ban de pomana, înainte de pornirea lui de acasa.
– Ei, Harap-Alb, asa-i ca ai venit la vorbele mele, ca deal cu deal se ajunge, dar înca om cu om? Afla acum ca eu sunt Sfânta Duminica si stiu ce nevoie te-a adus pe la mine. Spânul vrea sa-ti rapuna capul cu orice chip si de-aceea te-a trimis sa-i aduci salati din Gradina Ursului, dar i-or da ele odata pe nas… Ramâi aici în asta-noapte, ca sa vad ce-i de facut.
           Harap-Alb ramâne bucuros, multumind Sfintei Duminici pentru buna gazduire si îngrijirea ce are de el.
           – Fii încredintat ca nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta, Harap-Alb, zice Sfânta Duminica iesind si lasându-l în pace sa se linisteasca.
            Si cum iese Sfânta Duminica afara, odata si porneste desculta prin roua, de culege o poala de somnoroasa, pe care o fierbe la un loc cu o vadra de lapte dulce si cu una de miere si apoi ia mursa aceea si iute se duce de o toarna în fântâna din Gradina Ursului, care fântâna era plina cu apa pâna la gura. Si mai stând Sfânta Duminica oleaca în preajma fântânii, numai iaca ce vede ca vine ursul cu o falca în cer si cu una în pamânt, mornaind înfricosat. Si cum ajunge la fântâna, cum începe a bea lacom la apa si a-si linge buzele de dulceata si bunatatea ei. Si mai sta din baut, si iar începe a mornai; si iar mai bea câte un rastimp, si iar mornaieste, pâna ce, de la o vreme, încep a-i slabi puterile si, cuprins de ameteala, pe loc cade jos si adoarme mort, de puteai sa tai lemne pe dânsul.
           Atunci Sfânta Duminica, vazându-l asa, într-o clipa se duce si, desteptând pe Harap-Alb chiar în miezul noptii, îi zice:
           – Îmbraca-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tata- tau, apuca pe ici tot înainte, si cum îi ajunge în rascrucile drumului, ai sa dai de Gradina Ursului. Atunci sai repede înlauntru de-ti ia salati într-ales, si câte-i vrea de multe, caci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toata întâmplarea, de-i vedea si-i vedea ca s-a trezit si navaleste la tine, zvârle-i pielea cea de urs si apoi fugi încoace spre mine cât îi putea.
            Harap-Alb face cum îi zice Sfânta Duminica. Si cum ajunge în gradina, odata începe a smulge la salati într-ales si leaga o sarcina mare, mare, cât pe ce sa n-o poata ridica în spinare. Si când sa iasa cu dânsa din gradina, iaca ursul se trezeste, si dupa dânsul, Gavrile! Harap-Alb, daca vede reaua, i-arunca pielea cea de urs, si apoi fuge cât ce poate cu sarcina în spate, tot înainte la Sfânta Duminica, scapând cu obraz curat.
             Dupa aceasta, Harap-Alb, multumind Sfintei Duminici pentru binele ce i-a facut, îi saruta mâna, apoi îsi ia salatile si, încalecând, porneste spre împaratie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.
             Si mergând tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împaratie si da salatile în mâna Spânului.
          Împaratul si fetele sale, vazând aceasta, le-a fost de-a mirarea. Atunci Spânul zice îngâmfat:
          – Ei, mosule, ce mai zici?, Ce sa zic, nepoate? Ia, când as avé eu o sluga ca aceasta, nu i-as trece pe dinainte.
          – D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasa? numai de vrednicia lui, zise Spânul; caci altfel nu-l mai luam dupa mine, ca sa-mi încurce zilele.
           La vro câteva zile dupa aceasta, împaratul arata Spânului niste pietre scumpe, zicând:
          – Nepoate, mai vazut-ai pietre nestemate asa de mari si frumoase ca acestea de când esti?
          – Am vazut eu, mosule, felurite pietre scumpe, dar ca aceste, drept sa-ti spun, n-am vazut. Oare pe unde se pot gasi asa pietre?
          – Pe unde sa se gaseasca, nepoate! Ia, în Padurea Cerbului. Si cerbul acela este batut tot cu pietre scumpe, mult mai mari si mai frumoase decât aceste. Mai întâi, cica are una în frunte, de straluceste ca soarele. Dar nu se poate apropia nimene de cerb, caci este solomonit si nici un fel de arma nu-l prinde; însa el, pe care l-a zari, nu mai scapa cu viata. De-aceea fuge lumea de dânsul de-si scoate ochii; si nu numai atâta, dar chiar când se uita la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc ramâne moarta. Si cica o multime de oameni si de salbataciuni zac fara suflare în padurea lui numai din asta pricina: se vede ca este solomonit, întors de la tâta, sau dracul mai stie ce are de-i asa de primejdios. Dar cu toate aceste, trebuie sa stii, nepoate, ca unii oameni îs mai al dracului decât dracul; nu se astâmpara nici în ruptul capului; macar ca au patit multe, tot cearca prin padurea lui, sa vada, nu l-or putea gabui cumva? Si care dintre ei are îndrazneala mare si noroc si mai mare, umblând pe acolo, gaseste din întâmplare câte o piatra de aceste, picata de pe cerb, când se scutura el la sapte ani o data, si apoi aceluia om nu-i trebuie alta negustorie mai buna. Aduce piatra la mine si i-o platesc cât nu face; ba înca sunt bucuros ca o pot capata. Si afla, nepoate, ca asemene pietre fac podoaba împaratiei mele, nu se gasesc altele mai mari si mai frumoase decât aceste la nici o împaratie, si de-aceea s-a dus vestea despre ele în toata lumea. Multi împarati si crai înadins vin sa le vada, si li-i de-a mirarea de unde le am.
             – Doamne, mosule! zise atunci Spânul; sa nu te superi, dar nu stiu ce fel de oameni fricosi aveti pe aici. Eu pun ramasag pe ce vrei ca sluga mea are sa-mi aduca pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, asa împodobit cum este.
           S-odata cheama Spânul pe Harap-Alb si-i zice:, Du-te în Padurea Cerbului, cum îi sti tu, si macar fa pe dracul în patru, sau orice-i face, dar numaidecât sa-mi aduci pielea cerbului, cu cap cu tot, asa batute cu pietre scumpe, cum se gasesc. Si doar te-a împinge pacatul sa clintesti vreo piatra din locul sau, iara mai ales acea mare din fruntea cerbului, c-apoi atâta ti-i leacul! Hai, porneste iute, ca nu-i vreme de pierdut!
           Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, ca doar nu era din butuci; dar neavând încotro, iese mâhnit, se duce iar în grajd la cal si, netezindu-l pe coama, îi zice:
           – Dragul meu calut, la grea belea m-a vârât iar Spânul! De-oi mai scapa si din asta cu viata, apoi tot mai am zile de trait. Dar nu stiu, zau, la cât mi-a sta norocul!
           – Nu-i nimica, stapâne, zise calul. Capul de-ar fi sanatos, ca belelele curg gârla. Poate ai primit porunca sa jupesti piatra morii si sa duci pielea la împaratie…
           – Ba nu, calutul meu; alta si mai înfricosata, zise Harap- Alb.
           – Vorba sa fie, stapâne, ca tocmeala-i gata, zise calul. Nu te teme, stiu eu nazdravanii de ale Spânului; si sa fi vrut, de demult i-as fi facut pe obraz, dar lasa-l sa-si mai joace calul. Ce gândesti? Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume câteodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte… Zi si d-ta ca ai avut sa tragi un pacat stramosesc. Vorba ceea: "Parintii manânca agurida, si fiilor li se strepezesc dintii". Hai, nu mai sta la gânduri; încaleca pe mine si pune-ti nadejdea în Dumnezeu, ca mare-i puterea Lui; nu ne-a lasa el sa suferim îndelung. Cum vrei. "Ce-i e scris omului în frunte-i e pus." Doar’ mare-i Cel-de-sus! S-or sfârsi ele si aceste de la o vreme…
Harap-Alb atunci încaleca, si calul porneste la pas, pâna ce iese mai încolo departe, ca sa nu-i ia lumea la ochi. Si apoi, încordându-se si scuturându-se o data voiniceste, iara-si arata puterile, zicând:
           – Tine-te zdravan, stapâne, ca iar am sa zbor:
În înaltul cerului,
Vazduhul pamântului;
Pe deasupra codrilor,
Peste vârful muntilor,
Prin ceata magurilor,
Spre noianul marilor,
La craiasa zânelor,
Minunea minunilor,
Din ostrovul florilor.
          Si zicând aceste, odata si zboara cu Harap-Alb
În înaltul cerului,
Vazduhul pamântului;
si o ia de-a curmezis:
De la nouri catre soare,
Printre luna si luceferi,
Stele mândre lucitoare,
si apoi se lasa lin ca vântul:
În ostrovul florilor,
La craiasa zânelor,
Minunea minunilor.
           Si când vântul a aburit, iaca si ei la Sfânta Duminica iar au sosit. Sfânta Duminica era acasa si, cum a vazut pe Harap-Alb poposind la usa ei, pe loc l-a întâmpinat si i-a zis cu blândete:
           – Ei, Harap-Alb, asa-i ca iar te-a ajuns nevoia de mine?, Asa este, maicuta, raspunse Harap-Alb, cufundat în gânduri si galben la fata, de parca-i luase pânza de pe obraz. Spânul vrea sa-mi rapuna capul cu orice pret. Si de-as muri mai degraba, sa scap odata de zbucium: decât asa viata, mai bine moarte de o mie de ori!
           – Vai de mine si de mine, Harap-Alb, zise Sfânta Duminica; parca nu te-as fi crezut asa slab de înger, dar, dupa cât vad, esti mai fricos decât o femeie! Hai, nu mai sta ca o gaina plouata! ramâi la mine în asta noapte si ti-oi da eu vrun ajutor. Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el dupa gândul Spânului. Însa mai rabda si tu, fatul meu, ca mult ai avut de rabdat si putin mai ai. Pân-acum ti-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot asa are sa-ti fie, pâna ce-i iesi din slujba Spânului, de la care ai sa tragi înca multe necazuri, dar ai sa scapi din toate cu capul teafar, pentru ca norocul te ajuta.
           – Poate asa sa fie, maicuta, zise Harap-Alb, dar prea multe s-au îngramadit deodata pe capul meu.
– Câte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfânta Duminica; asa a trebuit sa se întâmple, si n-ai cui banui: pentru ca nu-i dupa cum gândeste omul, ci-i dupa cum vrea Domnul. Când vei ajunge si tu odata mare si tare, îi cauta sa judeci lucrurile de-a fir-a-par si vei crede celor asupriti si necajiti, pentru ca stii acum ce e necazul. Dar pâna atunci, mai rabda, HarapAlb, caci cu rabdarea îi frigi pielea.
Harap-Alb, nemaiavând ce zice, multumeste lui Dumnezeu, si de bine, si de rau, si Sfintei Duminici pentru buna gazduire si ajutorul fagaduit.
– Ia, acum mai vii de-acasa, fatul meu! Zica cine-a zice si cum a vrea sa zica, dar când este sa dai peste pacat, daca-i înainte, te silesti sa-l ajungi, iar daca-i în urma, stai si-l astepti. Ma rog, ce mai la deal, la vale? asa e lumea asta si, de-ai face ce-ai face, ramâne cum este ea; nu poti s-o întorci cu umarul, macar sa te pui în ruptul capului. Vorba ceea: "Zi-i lume si te mântuie". Dar ia sa lasam toate la o parte si, pâna la una-alta, hai sa vedem ce-i de facut cu cerbul, ca Spânul te-a fi asteptând cu nerabdare. Si, da, stapân nu-i? trebuie sa-l asculti. Vorba ceea: "Leaga calul unde zice stapânul".
           Si odata scoate Sfânta Duminica obrazarul si sabia lui Statu-Palma-Barba-Cot, de unde le avea si, dându-le lui Harap-Alb, zice:
          – Tine aceste, ca au sa-ti fie de mare trebuinta unde mergem. Si chiar haidem, cu ajutorul Domnului, sa ispravim odata si trebusoara asta.
          Si pe la cântatul cucosilor se ia Sfânta Duminica împreuna cu Harap-Alb si se duc în Padurea Cerbului. Si cum ajung în padure, sapa o groapa adânca de un stat de om, lânga un izvor, unde în fiecare zi pe la amiaza venea cerbul de bea apa, apoi se culca acolo pe loc si dormea cât un bei, pâna ce asfintea soarele. Si dupa aceea, sculându-se, o lua în porneala si nu mai da pe la izvor iar pâna a doua zi pe la amiaza.
            – Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfânta Duminica. Tu, Harap-Alb, ramâi aici într-însa, toata ziua, si iaca ce ai de facut: pune-ti obrazarul cum se pune, iara sabia sa n-o slabesti din mâna; si de-amiaza, când a veni cerbul aici la izvor sa bea apa si s-a culca s-a adormi, cu ochii deschisi, cum i-i felesagul, tu, îndata ce l-îi auzi horaind, sa iesi încetisor si sa potrivesti asa ca sa-i zbori capul dintr-o singura lovitura de sabie, si apoi repede sa te arunci în groapa si sa sezi acolo într-însa pâna dupa asfintitul soarelui. Capul cerbului are sa te strige pâna atunci mereu pe nume, ca sa te vada, dar tu nu cumva sa te îndupleci de rugamintea lui si sa te itesti la dânsul, ca are un ochi otravit si, când l-a pironi spre tine, nu mai traiesti. Însa, cum a asfinti soarele, sa stii ca a murit cerbul. Si atunci sa iei fara frica sa-i jupesti pielea, iara capul sa-l iei asa întreg, cum se gaseste, si apoi sa vii la mine.
           Si asa, Sfânta Duminica se ia si se întoarna singura acasa. Iara Harap-Alb ramâne la pânda în groapa. Si, când pe la amiaza, numai iaca ce aude Harap-Alb un muget înadusit: cerbul venea boncaluind. Si ajungând la izvor, odata si începe a bea hâlpav la apa rece; apoi mai boncaluieste, si iar mai bea câte un rastimp, si iar mai boncaluieste, si iar mai bea, pâna ce nu mai poate. Dupa aceea începe a-si arunca tarna dupa cap, ca buhaiul, si apoi, scurmând de trei ori cu piciorul în pamânt, se tologeste jos pe pajiste, acolo pe loc, mai rumega el cât mai rumega, si pe urma se asterne pe somn, si unde nu începe a mâna porcii la jir.
           Harap-Alb, cum îl aude horaind, iese afara încetisor si, când îl croieste o data cu sabia pe la mijlocul gâtului, îi si zboara capul cât colo de la trup si apoi Harap-Alb se arunca fara sine în groapa, dupa cum îl povatuise Sfânta Duminica. Atunci sângele cerbului odata a si-nceput a curge gâlgâind si a se raspândi în toate partile, îndreptându-se si naboind în groapa peste Harap-Alb, de cât pe ce era sa-l înece. Iara capul cerbului, zvârcolindu-se dureros, striga cu jale, zicând:
           – Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ti-am auzit, dar de vazut nu te-am vazut. Iesi numai oleaca sa te vad încaltea, vrednic esti de comoara ce ti-o las, si apoi sa mor cu placere, dragul meu!
          Dar Harap-Alb tacea molcum si de-abia îsi putea desclesta picioarele din sângele închegat, care era mai-mai sa umple groapa. În sfârsit, mai striga el, capul cerbului, cât mai striga, însa Harap-Alb nici nu raspunde, nici se arata, si de la o vreme se face tacere. Si asa, dupa asfintitul soarelui, Harap-Alb iese din groapa, jupeste pielea cerbului cu bagare de seama, sa nu sminteasca vreo piatra din locul ei, apoi ia capul întreg, asa cum se gasea, si se duce la Sfânta Duminica.
          – Ei, Harap-Alb, zise Sfânta Duminica, asa-i ca am scos-o la capat si asta?
          – Asa; cu ajutorul lui Dumnezeu si cu al sfintiei-voastre, raspunse Harap-Alb, am izbutit, maicuta, sa facem si acum pe cheful Spânului, ramânere-as pagubas de dânsul sa ramân, si sa-l vad când mi-oi vedea ceafa; atunci, si nici atunci, ca tare mi-i negru înaintea ochilor!
           – Lasa-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu, ca si-a da el Spânul peste om vrodata; pentru ca nu-i nici o fapta fara plata, zise Sfânta Duminica. Mergi de i le du si acestea, ca i-or ramânea ele de cap odata.
Atunci Harap-Alb, multumind Sfintei Duminici, îi saruta mâna, apoi încaleca pe cal si porneste tot cum a venit, mergând spre împaratie, Dumnezeu sa ne tie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este… Si pe unde trecea, lumea din toate partile îl înghesuia: pentru ca piatra cea mare din capul cerbului stralucea de se parea ca Harap-Alb soarele cu el îl ducea.
           Multi crai si împarati ieseau înaintea lui Harap-Alb, si care dincotro îl ruga, unul sa-i dea banarit, cât a cere el, altul sa-i dea fata si jumatate de împaratie; altul sa-i dea fata si împaratia întreaga pentru asemene odoare. Dar HarapAlb ca de foc se ferea si, urmându-si calea înainte, la stapânu-sau le ducea.
Si într-una din seri, cum sedea Spânul împreuna cu mosus au si cu verele sale sus într-un foisor, numai iaca ce zaresc în departare un sul de raze scânteietoare, care venea înspre dânsii; si de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de le fura vederile. Si deodata toata suflarea s-a pus în miscare: lumea de pe lume, fiind în mare nedumerire, alerga sa vada ce minune poate sa fie. Si, când colo, cine era? Harap-Alb, care venea în pasul calului, aducând cu sine pielea si capul cerbului pe care le-a si dat în mâna Spânului.
            La vederea acestei minunatii, toti au ramas încremeniti si, uitându-se unii la altii, nu stiau ce sa zica. Pentru ca în adevar era si lucru de mirare!
           Dar Spânul, cu viclenia sa obicinuita, nu-si pierde cumpatul. Si, luând vorba, zice împaratului:
           – Ei, mosule, ce mai zici? adeveritu-s-au vorbele mele?, Ce sa mai zic, nepoate?! raspunse împaratul uimit.    Ia, sa am eu o sluga asa de vrednica si credincioasa ca HarapAlb, as pune-o la masa cu mine, ca mult pretuieste omul acesta!
          – Ba sa-si puna pofta-n cui! raspunse Spânul cu glas rautacios. Asta n-as face-o eu de-ar mai fi el pe cât este; doar nu-i frate cu mama, sa-l pun în capul cinstei! Eu stiu, mosule, ca sluga-i sluga si stapânu-i stapân; s-a mântuit vorba. Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, caci altfel de ce l-as fi luat cu mine. Hei, hei! Nu stiti d-voastra ce poam-a dracului e Harap-Alb aista! Pâna l-am dat la brazda, mi-am stupit sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: "Frica pazeste bostanaria". Alt stapân în locul meu nu mai face brânza cu Harap-Alb, cât îi lumea si pamântul. Ce te potrivesti, mosule? Cum vad eu, d-ta prea intri în voia supusilor. De-aceea nu-ti dau cerbii pietre scumpe si ursii salati. Mie unuia stiu ca nu-mi sufla nimene în bors: când vad ca mâta face marazuri, ti-o strâng de coada, de manânca si mere padurete, caci n-are încotro… Daca ti-a ajuta Dumnezeu sa ma rânduiesti mai degraba în locul d-tale, îi vedea, mosule draga, ce prefacere are sa ia împaratia; n-or mai sedea lucrurile tot asa moarte cum sunt. Pentru ca stii vorba ceea: "Omul sfinteste locul!"… Fost-ai si d-ta la tinerete, nu zic. Dar acum îti cred. Da, batrânete nu-s? Cum n-or sta trebile balta!
          În sfârsit, Spânului îi mergea gura ca pupaza, de-a ametit pe împaratul, încât a uitat si de Harap-Alb, si de cerb, si de tot.
           Fetele împaratului însa priveau la verisor… cum priveste câinele la mâta, si le era drag ca sarea-n ochi: pentru ca le spunea inima ce om fara de lege este Spânul. Dar cum erau sa iasa ele cu vorba înaintea tatalui lor? Spânul n-avea de cine… Vorba ceea: "Gasise un sat fara câini si se primbla fara bat". Ca alta, ce pot sa zic?
La vro câteva zile dupa asta, împaratul facu un ospat foarte mare în cinstea nepotu-sau, la care ospat au fost poftiti cei mai straluciti oaspeti: împarati, crai, voievozi, capitanii ostirilor, mai-marii oraselor si alte fete cinstite.
În ziua de ospat, fetele împaratului s-au pus cu rugamintea pe lânga Spân sa dea voie lui Harap-Alb ca sa slujeasca si el la masa. Spânul, neputându-le strica hatârul, cheama pe Harap-Alb de fata cu dânsele si-i învoi aceasta, însa cu tocmala, ca în tot timpul ospatului sa stea numai la spatele stapânu-sau si nici macar sa-si ridice ochii la ceilalti meseni, ca de l-oi vedea obraznicindu-se cumva, acolo pe loc îi si tai capul.
          – Auzit-ai ce am spus, sluga netrebnica, zise Spânul, aratând lui Harap-Alb taisul palosului, pe care jurase credinta si supunere Spânului la iesirea din fântâna.
           – Da, stapâne, raspunse Harap-Alb cu umilinta; sunt gata la porunca luminarii-voastre.
          Fetele împaratului au multumit Spânului si pentru atâta.
Amu, tocmai pe când era temeiul mesei, si oaspetii, tot gustând vinul de bun, începuse a se chiurchiului câte oleaca, numai iaca o pasare maiastra se vede batând la fereastra si zicând cu glas muieratic:
          – Mâncati, beti si va veseliti, dar de fata împaratului Ros nici nu gânditi!
Atunci, deodata, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful si au început a vorbi care ce stia si cum îi ducea capul: unii spuneau ca împaratul Ros, având inima haina, nu se mai satura de a varsa sânge omenesc; altii spuneau ca fata lui este o farmazoana cumplita, si ca din pricina ei se fac atâtea jertfe; altii întareau spusele celorlalti, zicând ca chiar ea ar fi venit în chip de pasare de a batut acum la fereastra, ca sa nu lase si aici lumea în pace. Altii ziceau ca, oricum ar fi, dar pasarea aceasta nu-i lucru curat; si ca trebuie sa fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. Altii, mai fricosi, îsi stupeau în sân, menind-o ca sa se întoarca pe capul acelui care a trimis-o. În sfârsit, unii spuneau într-un fel, altii în alt fel, si multe se ziceau pe seama fetei împaratului Ros, dar nu se stia care din toate acele vorbe este cea adevarata.
          Spânul, dupa ce-i asculta pe toti cu luare-aminte, clatina din cap si zise:
          – Rau e când ai a face tot cu oameni care se tem si de umbra lor! D-voastra, cinstiti oaspeti, se vede ca pasteti boboci, de nu va pricepeti al cui fapt e acesta.
          Si atunci Spânul repede îsi atinteste privirile asupra lui Harap-Alb si, nu stiu cum, îl prinde zâmbind.
           – Asa… sluga vicleana ce-mi esti!? Vasazica, tu ai stiinta de asta si nu mi-ai spus. Acum degraba<