Legenda bradului

Legenda bradului

         Venise toamna. Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Numai o păsărică tare mititica nu putea să zboare după stol, umezindu-i-se ochişorii de lacrimi. Avea o aripa ruptă, exact că în povestea cu puil de prepeliţă, cu aripa franţa de alicele unui vânător …
          Biata pasăre, cu inima plină de jale, se duse cu greu în pădure, că să ceară ajutor de la arbori.
          Cu glasul duios, îi ruga pe copaci:
          - Uitaţi, am aripa ruptă. Lăsaţi-mă să trăiesc între ramurile voastre până va sosi primavera.
          - Eu nu pot să te primesc, păsărică! răspunse ursuz fagul. Mi-ajunge că am grijă de ramurile mele.                 Pleacă de aici şi du-te la stejar!
          - Nici eu nu pot! vâjâi stejarul răutăcios. Mă tem să nu-mi mănânci ghindă. Fugi, păsărică, în altă parte!           De nu, îţi rup şi cealaltă aripa.
          Cam în felul acesta o goniră pe sărmana păsărică şi ceilalţi arbori din codru. Săracă de ea!
          Era pe marginea disperării când auzi o voce:
          - Unde te duci, păsărică?
          Era bradul.
          - Nu mai ştiu unde să mă duc, bradule. Copacii m-au prigonit cu toţii şi nu vor să mă primească în ramurile lor. Uite, aripa mă doare şi nu mai pot să zbor. Au, Doamne, ce durere!
          - Vino la mine! zise bradul, înduioşat de soarta bietei păsărele. Poţi rămâne cât vrei între ramurile mele!
          Atunci păsărică se urcă şi-şi făcu culcuş între ramurile bradului. Însă într-o noapte, vântul friguros porni să sufle cu putere. Semn că se apropia iarnă. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la pământ, una câte una.
          - Pot să scutur şi frunzele bradului? îl întreba vântul pe Moş Crivăţ, împăratul Vânturilor.
          - Nu! hotărî moş Crivăţ. De brad să nu te atingi deloc. Bradul a fost bun cu biata păsărică. Trebuie să avem şi noi milă de el. Podoabă verde să nu-i cadă niciodată.
          Se spune că, de atunci, bradul cel bun îşi păstrează frunzele verzi atât vara, cât şi iarna.