Cartea de piatră

Cartea de piatră

 Cartea de piatră

de Vladimir Colin

     Acu, vezi tu, cică un băiat și-a făcut odată un zmeu de hârtie, un zmeu mare, cât o casă si, dacă l-a-nălțat, s-a prins și el de coada zmeului și-a pornit-o prin văzduh. Și-apoi l-a purtat zmeul, l-a purtat o săptămână pân”la a norilor țâțână, l-a purtat o lună-ntreagă peste a mărilor viroagă, ba – pe câte înțeleg– l-a purtat și-un an întreg. Iar dacă se scurse anul, amețit băiatul și-și duse dreapta la ochi, iar zmeul, odată cârmi spre dreapta. Lăsă mâna jos și-și ridică mâna stângă, iar zmeul ascultător, apucă spre stânga. Văzând cum vine treaba, își ridică băiatul amândouă mâinile deodată si zmeul porni să coboare lin.
     – Păi, zi așa ! strigă băiatul, bucuros că-i prinsese meșteșugul.
     – Dar tu cum credeai? răsună un glas batjocoritor.
     – Na-ți-o bună! se minună băiatul. Țtii să și vorbești?
     – Vezi bine,- se răsti zmeul.Voi, oamenii, v-ați cam luat nasul la purtare și vă credeți mai deștepți decât găina…
     Auzind una ca asta, se cam zăpăci băiatul.
     – Iartă-mă,- se rugă băiatul. N-am vrut să te jignesc…
     – Asta ar mai lipsi ! bombăni zmeul ți, incurcat, băiatul nu mai știu pe unde să-și scoată cămașa.
     – Eu, drept să-ți spun, am bănuit dintotdeauna că zmeile de hârtie grăiesc,- vorbi el repede încercând s-o dreagă. Ce poate fi mai înțelept decât un zmeu?
     – Și mai frumos ! Îi aminti zmeul de hârtie, iar băiatul se grăbi să întărească:
     – De bună seamă !Mai frumos și mai de preț…Ce ne-am face fără zmeie?
     – De ! Mă întreb și eu…zise zmeul, umflându-se în penele de lemn bătute pe la-ncheieturi. da, da, mi se pare că ești mai isteț decâ am bănuit,- urmă el, îmbunat.
     – Atunci să coborâm, da? spuse băiatul și-și ridică palmele, iar zmeul începu să coboare.
     Din păcate se cam pripise băiatul. Nu privise în jos și, iacă,zmeul coborâ binișor și se lăsă pe- un vârf de munte, pe o culme unde norii albi si vineți se opreau uneori, de se rezemau istoviți în coate, unde vântul poposea când și când, să-ți tragă sufletul, și unde picior de om nu călcase din vremurile-ndepărtate ale ănceputului.
     Locul era neted ca sticla, alb ca spuma, uitat ca uitarea. De jur-împrejur se căscau hăuri neștiute, iar pe culmea lustruită de coatele norilor și de suflarea vântuli nimic nu se zărea. Nici fir de iarbă, nici fir de colb.
     – Nu-mi pasă,- zise însă băiatul. Doar să-mi dezmorțesc oleacă picioarele și om porni mai departe…
     Dar numai ce făcu trei pași, că totul prinse a se întuneca și cea ma lungă noapte de peste un an se lăsă peste culmea netedă ca sticla albă ca spuma, uitată ca uitarea. Și culmea se acoperi fără veste cu o
iarbă roșie, nemaivăzută.
     – Să plecăm,- spuse zmeul, dar băiatul se rugă:
     – Nu , hai să mai stăm oleacă…
     Atunci o toacă își ridică glasul, cântând nouzeci și nouă de chemări, și atunci băiatul nu putu înțelege unde se afla toaca, nici cine o bătea.
     ”Poate că toaca e ascunsă în inima muntelui”, își spuse. ” Poate că muntele singur o bate…”
     O lumină lăptoasă scăldă apoi culmea ți-n cer se aprinse Steaua Stelelor, cea care lucește odată la o mie de ani. O linițte grea se lăsă peste culmea cu iarbă roșie, iar în liniștea aceea, răsună deodată un tunet, care zgudui muntele. Ecourile purtară tunetul din depărtare-n depărtare, și când larma se stinse , tună din nou, mai asurzitor, iar muntele se clătină din temelie. Al treilea tunet despică insă muntele și din străfundurile lui sui încet, sui și se opri pe iarba cea roșie, sui și se opri ca pe-o catifea roșie, o carte de piatră.
     Era aceea Cartea Pamântului, și filele-i uriașe cât muntele erau groase de-un cot. Și, iacă, în tăcerea ce se așternu apoi, scoarțele de piatră se ridicară, anevoie, descoperind întâia filă a cărții. Fără a sta pe gănduri, băiatul se repezi și sări pe fila aceea de piatră, dar nu izbuti să citească nimic.Fila era uriașă, slovele – mai mari decât el.
     Se frământă atunci o vreme, se frământă cât se frământă, până ce odată se lumină la față ți , aagățându-se de coada zmeului de hârtie, se-nălță în văzduh, chiar deasupra cărții de piatră. Apoi, ridicându-și mâinile după cum vroia să-l poarte zmeul ca să poată urmări șirurile slovelor, așa, de sus, prinse a citi.
      Și uită de tot și de toate și, răpit, citi fără încetare. Filele de piatră se ridicau încetișor, se lăsau pe stânga și, agățat de coada zmeului de hârtie, cocoțat, năstrușnic peste culmea pustie, la lumina pe care Steaua Stelelor o răspândea, băiatul citi pe nerrrăsuflate, citi una după alta multe dintre filele Cărții Pământului, pe care stăteau scrise Basmele Omului.
     Noaptea se scurgea încet, dar cum cea mai lungă noapte de peste un an are și ea un sfârșit, când o geană de lumină albi în zare,
     Steaua Stelelor se stinse și tunete năprasnice zguduiră muntele.
     Cartea de Piatră se închise și prinse a se scufunda în golul de piatră,iar muntele se închise peste ea, ca o uriașă cutie; iarba cea roșie pieri ca prin farmec. și culmea rămase așa cum fusese, lustrită de coatele norilor și de suflarea vântului, netedă ca sticla, albă ca spuma, uitată ca uitarea.
     – Vai, n-am citit nici un sfert din carte ! oftă băiatul.
     – Nu-i nimic,- îl mângâie zmeul de hârtie. Peste o mie de ani ne-om întoarce ș-ai să citești mai departe…
     Iar băiatul își luă rămas bun de la culmea pustie, și zmeul de hârtie îl duse din nou pe pământ, începând al purta din țară-n țară, ca toată lumea să afle Basmele Omului. Și-a colindat băiatul pământu-n lung si-n lat și de nouă sute nouă zeci si nouă de ani își spune poveștile. A albit, s-a gârbovit, dar zmeul de hârtie îl poartă mai departe.
     Vopseaua zmeului a cam ieșit la soare și zmeul suflă greu când e să zboare, dar nici unul, nici altul nu se dau bătuți.
     Acu, mai ieri s-a-mplinit mia de ani și Cartea Pământului a mai suit pentru o noapte pe culmea lustruită de coatele norilor și de suflarea vântului, iar băiatul-moșneag s-a agățat de zmeul de hârtie si-amândoi s-au dus, s-au dus si-au adus povești de sus.
     Nu le știți?…Să vi le spun. De răbdare, am răbdare, dar vă rog să-mi dați tutun…