după Lev Tolstoi

          Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiti.
          Întreagă familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cană cu lapte, jumătate din lapte se varsă pe faţă de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până-ntr-o zi când…
          „Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscaie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşa. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreagă familie se bucură în jurul mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.
          Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşa, bunicu’ îşi mânca bucăţică de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau cînd se mai varsă din lapte pe masă. Băieţelul se uită când la bunicu’, când la mămică şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…
          Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatăl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a văzut că încearcă să cioplească o bucată de lemn. „Ce faci tu acolo”, l-a întrebat tatăl duios.
Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: „O, am treaba, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami cînd cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la „treaba” lui.
         De dată această a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în camera. Şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sîngelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.
          În seară aceea, soţul l-a luat pe bunic de mâna şi l-a condus cu grijă la masă mare din centrul camerei. Bunicu’ urmă să mănânce la masă împreună cu întreagă familie – în seară aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se varsă din lapte pe faţă de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţa pe covor.
           Copiii sunt că nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepţie, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le recepţionează.