Povestea unei picături de apă

Povestea unei picături de apă

 

de M.Ghivrigă

          Când se trezi dimineaţă, se află pe un fir de iarbă. Se întinse somnoroasă de era gata – gata să se rostogolească pe o frunză lată de conduraş.
           Era rotundă şi sclipitoare că un bob de mărgăritar. Soarele o mângâie tandru cu razele lui răcoroase de dimineaţă. Se simţea atât de fericită! Cine mai era atât de răsfăţată că ea?
           După un timp simţi că i se întâmplă ceva. O rază insistenţă de soare o gâdilă necontenit făcând-o parcă mai uşoară. Vru să scape de ea şi încerca să se rostogolească pe frunză de conduraş dar se simţi luată pe sus de rază jucăuşă şi începu să urce spre cer.La început s-a simţit frustrată de ce i se întâmplă dar apoi descoperi că-i place. Era uşoară şi diafană şi se simţea înconjurată de altele că ea.
           După un timp ajunse într-un nor unde hotărî să se odihnească. Parcă nu mai era atât de uşoară, ba din contra, parcă era mai grasă! Îşi făcu cu greu loc printre suratele ei şi încerca să aţipească puţin.
           Dar deodată simţi că o ia frigul şi că norul începe să plutească. Deschise ochii speriată şi-l văzu.
Era vântul cel de miază-noapte care, turbat, suflă norii încolo şi încoace izbindu-i unul de altul. Încerca să se ţină de tovarăşele ei dar se simţi din ce în ce mai grea. Parcă nici norul nu o mai putea ţine şi, învins de vântul cel rău, le dădu drumul obosit tuturor. Era ca un mic bolovan care, speriat, zbura spre pământ că nu cumva vântul cel fioros să o ajungă din urmă.
           Alături de ea erau mii şi mii de cristale de gheaţă îngrozite. Speră că rază cea prietenoasă de soare s-o ajute dar n-o întâlni. Cu toate că era după – amiază soarele, cu razele lui blânde, nu era nicăieri. Cine o va salva? se întreba îngrozită picătură îngheţată de spaima.
           Nu se mai gândi, şi-şi dădu drumul printre frunzele unui trandafir roşu şi posomorât zdrentuindu-i-le, după care se izbi dureros de o piatră de se sfărâma în câteva bucăţi mici şi sclipitoare de gheaţă.
          Se lasă purtată de vânt până sub tufă de trandafir unde încerca să-şi tragă sufletul. Uf! Prin ce-i fusese dat să treacă! Se lipi de tulpină trandafirului şi-i simţi căldură prietenoasă. Privi în jur. Suratele ei speriate şi îngheţate că şi ea acoperiseră pământul cu un strat rece şi supărat de gheaţă.
          Urgia trecuse. Soarele dădu la o parte un nor încă bosumflat, să vadă ce se întâmplase. Cum? Cineva încercase să-i înlocuiască strălucirea? Ce-i cu stratul acela sclipitor de gheaţă de pe pământ?
          Cu forţe sporite, chiar dacă era spre seară, soarele alungă vântul cine ştie unde, împinse norii spre apus şi-şi trimise razele înarmate cu căldură spre pământ. Bobul cel mic de gheaţă simţi înţepătura caldă a razei. Chiar dacă durea, simţea că se topeşte de plăcere. Se lipi totuşi de tulpină primitoare a trandafirului şi se lasă absorbită în jos de rădăcina lui.
          Se simţi folositoare şi mulţumită şi se lasă încălzită de căldură şi întunericul pământului. Adormi gândindu-se : şi mâine e o zi. Oare cum va fi?

Fișiere atașate