Albina și păianjenul

Albina și păianjenul

(legendă populară românească)

           Era odată o femeie care avea doi copii: un băiat şi o fată. Copiii au plecat amândoi în lume, să-şi caute de lucru, pentru că mama lor n-avea cu ce să-i ţină. Băiatul a intrat ucenic la un ţesător de pânză, iar fata căra pietre pentru zidarii care făceau case.
          După o vreme, mama lor s-a îmbolnăvit de moarte şi a rugat pe un om din sat să ducă veste copiilor. Omul, după mult umblet prin lume, a găsit pe băiat şi pe fată. Când a spus omul de ce a venit, băiatul i-a răspuns:
          - Ce să-i fac? Las-să moară că-i bătrână şi i-a sosit ceasul. Am mult de lucru şi nu pot pleca.
          Pe fată a găsit-o suind schelele, cu pietre în poala rochiei. Când a auzit de ce a venit omul, a lăsat pietrele jos, a început să plângă şi a plecat într-un suflet acasă.
          Cum a văzut-o mama-sa, s-a ridicat din pat şi, de multă bucurie, i s-a limpezit sufletul. S-a făcut însă neagră de supărare când i-a spus că băiatul n-a vrut să vină. A luat apoi capul fetei între mâini, a sărutat-o pe frunte şi a zis:
         - Deşi el a uitat de mine în ceasul morţii, îl iert; iar dacă a făcut cu asta vreun păcat, să-l judece Dumnezeu!
          Atâta a zis biata mamă, apoi şi-a lăsat capul pe căpătâi şi a murit. În clipa aceea, fata s-a făcut albină, iar băiatul, păianjen.
          De atunci păianjenul trăieşte singur, fără fraţi, fără surori şi fără părinţi. El fuge de lumină, îşi ţese pânza pe locuri întunecoase şi e tot posomorât şi supărat; iar oamenii îl urgisesc, îi strică pânza şi-l omoară.             Albina însă e veselă, zboară de pe o floare pe alta şi trăieşte cu părinţii, cu fraţii şi surorile la un loc; iar oamenii o iubesc, căci împarte cu toţi mierea pe care o adună. Casa îi este fagurele cel galben ca soarele, iar din ceara albinelor, oamenii fac lumânările pe care le aprind şi le pun sub icoana Maicii Domnului.